Iubire risipita

Se schimbă vara la faţă iubire,
frunze grăbite se desprind din ram,
pornesc pe-un drum fara intoarcere
neatinse, mângâiate doar de roua
picurată peste noapte ca un dar.

Cad uşor, una câte una, privindu-şi
iubitul cum falnic rămane şi drept,
ce vină are el copacul dăruindu-ne
umbră, aer şi spelndori verzi!

 -Dar tu frunză eşti alinare,
 suflet desprins din ram
 plângi pentru noi în fiecare an,
 curgi precum cascadele împrăştiate
 pe sute de metri,
 cuprinzând cu ochii creste semeţe
 prinse în gri vârfuri,
 cărare până la cer!

 -O! Frunză a mea certată de ploi
 iubită de rouă atât de mult
 încât, pentru tine s-a prelins la soare
 lacrimand stralucitor.

Îmi spunea un suflet o poveste
despre Roua, lacrima Norului,
care plange uneori cand il prind
diminetile cautandu-si mireasa
rapita de Zenitul imens.

Aceasta mană-de-apă, lacrima Norului
intristat, picura peste funze,
pierind puţin câte puţin din iubire mare,
câtă durere împletită-n splendoare,
frunza rănită cade după ce roua
risipita-n soare a iubit-o până când
s-a transformat în abur!

Iubirea deci răneşte...
Copacul îşi plânge iubita ce se
risipeste-n gol, plutind uşor precum un cârd de
păsări căutând un loc mai cald,
se aşterne pe poteci, iar noi privim neputincioşi
la cum a mai murit o Vara din iubire multă!
-------------------