Din strambatatea copilariei - I

 *****


Mortul
Bunica mea imi spunea povesti, mereu aceleasi. Imi povestea ce se petrecuse in acel sat de-a lungul vietii ei. Nu o porneam cu una, cu doua, trebuia sa ma rog mult si bine de ea sa se indure de mine si sa imi mai spuna cateceva din  trecut despre oameni, situatii de viata. Nu era obisnuita, din armata de nepoti doar eu o tineam noptile la povesti. Mi-a ramas in minte doar una. Se intamplase ca la moartea unui satean asa mai mare, mai mult, sa se adune satenii la priveghi. Acesta era obiceiul ca doua seri sa fie privegheat mortul si in a treia zi era inmormantat. Se incingeau niste jocuri simple si haioase printre care baza, si mai era unul, cineva te ducea intr-un colt unde era un lipideu si cica te pupa... Cel care ramanea sub lipideu din doi chema o alta dulceata amara, asa ca la dame tango... Dupa ce se adunau satenii cam odata cu lasarea serii, se incingeau spiritele si pe cand erau jocurile in toi, mereu se intampla cate ceva. Cineva se gasea mai mereu sa puna la cale cate o nastrusnicie. Asa s-a intamplat si la priveghiul acestui mort, doar ca nastrusnicia pusa in schema a intrecut orice imaginatie. Iata ce au facut cativa baieti! Au petrecut o funie pe sub mort, asa cam pe la jumatate, l-au legat cu noduri pe sub haine, au trecut funia prin ochiul geamului, au asteptat seara sa se adune lumea... Se lasa umbrele serii si poporul, unul cate unul se infatisaza in fata mortului, unii cu o rugaciune, altii cu semnul crucii si apoi toata lumea se apuca de petrecut mortul. Si pe cand toata lumea in miez de noapte se distra de mama focului, numai ce le dadura sa vada, ca mortul se ridica usor dar sigur din cosciug... SE RIDICA, CADE, SE RIDICA DIN NOU, CADEEE, SE RIDICA, TREMURRRA, SE ridica mai mult, se misca si mai mult, auuu... si ce credeti? S-a apucat poporul sa moara pe el, calare unii pe altii care de care mai imbranciti sa iasa pe usa in tinda! Puhoiul forta usa la necaz de scartia din toate balamalele, era stramta rau... SI CA SI CAND NU ERA DESTULA sperietura, din podul tindei, le curgeau galeti de apa, taman in capete... Cat radeam eu... imaginadu-mi cum se buluceau astia spre usa, si cum se cracana mortul sa se ridice...! SI SA VEDETI INCEPAND SA SCRIU DEPSRE aceasta povestioara de viata, povestita de bunica mea Maria Popa, am inceput sa-mi amintesc o alta despre o intamplare din al doilea razboi mondial...
---------------------
 Pe Crisul Negru
S-a intamplat intre anii 1944-1946 intr-un sat de langa Beius. La retragerea rusilor din zonele noastre, s-au intamplat multe nenorociri. Rusii erau de multa vrme pe front, iar razboiul ii dezumanizase, era foamete mare, astfel ca devastau tot ce le statea in cale; case, suri, violau fetele in bataturile caselor, ucideau animalele, le mancau... Si cum v-am spus, toti satenii din acest satuc de pe Crisul Negru, fugisera din calea rusilor. Au fugit pur si simplu cu hainele pe ei, stiau ca daca rusii ii gasesc in batatura fiind mai ales unguri, ii vor executa. Asa ca, ce sa o mai lungim, oamenii au fugit ca la carte, cat mai departe, in paduri. Dupa cum v-am spus era foamete mare, satele dinspre munte erau mai sarace,iar oamenii nu cunosteau tirania rusilor, asa ca au indraznit sa o taie la furat, in satele unguresti. Zis si facut! O gasca de munteni au coborat in satele unguresti de langa Beius. Repet, atat soldatii, cat si localnicii, erau infometati, razboiul ii lasase goi si flamanzi. Incarcau in care cate ceva ce gaseau de ale gurii si o uschiau. Unii localnici observasera ca in sate au ajuns rusii.  Cum procedau rusi? Scoateau in fata caselor tot ce era util pentru ei; hrana, picturi, toale, animalele... Apoi veneau masini si incarcau! Astia, romanii din munti care erau si ei la furat, se ascunsesera bine, si ii urmareau pe rusi pas cu pas. Astfel ca, din unele bataturi unde rusii adunasera tot ce ii interesau, acesti munteni sustrageau numai ce puteau ei cara. La o casa au gasit un porc parjolit, gata sa fie taiat si pus in oala, pe care sateanul cu pricina l-a abandonat. Cum v-am mai spus, toti au fugit in urmatoarea clipa dupa ce au auzit ca rusii se apropie de satele lor. Porcul era bagat de rusi intr-un sac, gandeau probabil ca e numai bun sa il manance la urmatorul popas. Ce fac muntenii gasind in acea casa si o babuta moarta? Nu va pot spune daca au ucis-o rusii, sau a murit de frica. Cert este ca era moarta! Muntenii o iau pe babuta si o inghesuie in locul porcului, leaga bine sacul si il pun la loc. Se retrag, dar aproape i-au prins unii dintre soldatii rusi, care tocmai se indreptau catre sacul unde fusese porcul si taindu-l cu baionetele, numai ce au dat de babuta... Ce vede munteanul? Soldatii nervosi gesticulau cu baionetele si le infingeau in babuta, in pereti, in lemne, mai, mai sa se taie intre ei!  Cand a vazut localnicul asta, a luat-o mama la sanatoasa, fugind de se cracana pamantul sub picioarele lui! Aici se termina povestea, martorul fuge mancand pamantul intelegand clar ca rusii au dedus logic ca in sat mai e cineva... Sper ca am reusit sa va redau umorul cu care romanul a tot chochetat in toate timpurile, din nevoia de a trece mai usor peste greutatile vietii!



II. Luminita

Ai visat vreodata ca o sa ajungi sa vezi cu ochii tai cum pier destine? Cum se pierd intr-o lume invizibila? Traiesc momente de groaza privind in urma departe in timpul de care abia de imi mai aduc aminte, dar care se zbate, se lupta cu mine si azi in minte-mi. Traia pe ulita noastra o familie clasica, mama tata si aveau doua fete. Cea mare era inalta, cu ochii verzi, trasaturi de domnisoara crescuta-n puf. Dar nu era asa privita-ntre noi, pentru ca eram un soi rau ce atrageam piaza rea si apreciam numai zongonul. Fetita aceasta minunata, desprinsa parca dintr-o carte, un roman scris demult in trecut, care vorbea despre viitor, avea visele ei de care se tinea cu dintii. Dar, intr-o zi pierde un examen si viata ei din frageda tinerete se destrama zi cu zi intr-un noian de ceata deasa, intensa, cu iz de carbune. Dragostea ei pentru un tanar mai in varsta decat ea, dar cu aceiasi ochi verzi, a adus-o in pragul neputintei si a acceparii raului ca unica forma de existenta. O vedeam cum arde ca o lumanare in vant de dorul eminului ei... Imi zicea:

- Ce stii tu fata!

Nu stiam, eram mai micuta la ani si mirata de faptul ca o vedeam atat de indragostita, iar maica-mea zicea ca el are o tipa la facultate si e fata decanului. O sa sufere, tipul este indragostit de ea, dar se va casatori cu Petronela, zicea maica-mea! Trece vara, iar iubirea ei pentru el era una pe care puteai sa o simti, plutea in aer ca o mireazma de fan cosit, de tanar... A doua vara, studentul nu se mai intoarce la ea si spre toamna aflam ca s-a casatorit cu Petronela, fata decanului. De atunci si pana in 10 ani, fetita aceasta minunata, adusa pe pamant dintre zeii Olimpului s-a pierdut intai in negura propriului ei creier, apoi intre firimiturile de lut, cu o cruce la capatai.
Avea acest tanar student, un tata, care imi zicea arareori mergand cu caii la adapat:

- Tu fetita minunata, cu parul balai si carliontat, cu ochii mari negri, vei ajunge un om mare!

Cred ca zicea asta ca sa ii oftice pe cei din jur, sa ii jigneasca. Dar cum eram mai micuta la varsta decat toti, se pare ca in acel moment acceptau faptul ca eram apreciata de fiul primului dascal din sat.

---------------------

I. Strain

Ca sa fii fericit, trebuie musai să te regăseşti. Sunt măcinat de amintirile unei copilării, unde teatrul era la el în tindă! De copil, lăsat de izbeliştea lumii cea strâmbă şi găunoasă... Dar vezi tu? Vine o vreme când trăieşti din amintiri. După ce te-ai zbătut ani întregi în nebuloasa vieţii, te deştepţi pe la vreo 40 ani şi înţelegi că ai tras de tine ca de hoţii de cai! Pentru ce? Mare lucru, să se deştepte omul fie şi mai târziu decât niciodată. Zilele pe care nu le-ai întrevăzut au venit, ai alergat continuu, ai asudat, ai luptat cu nemernicia, pe brânci, pe coate, dar iată ca ai izbutit! Da ce zic, şi când gândeşti câtă strâmbătate am lăsat în urmă. Şi iarna asta grea! Nu ştiu când am deschis ochii, când am conştientizat prima oară haosul, cert este că, mergeam numai în paralel cu cei din jur;

- Oare de ce am numai eu probleme? Gandesc despre mine la persoana a III-a. El, ea, numai eu nu!

Se uită în jur, nimic... Se vedea ca-ntr-o oglindă magică, un om desăvârşit, elegant, îmbrăcat fin, la patru ace. Atunci, dacă este aşa, de ce-l poreclesc ceilalţi blegul, prostul de bun, sau bun de prost, de oaie şi se comportă de parcă ar fi doar un miel sacrificat? Sacrificat de societate, în folosul ei, cine a inventat asta? Cine să inventeze, acest aspect criminalistic exista de fapt, nu de drept, doar că avuse norocul ca pană acum la 40 ani, să nu dea de belele!

Se confruntă cu aceste cugetări o clipă, tresării! Ce fericit am fost, m-am simţit bine în pielea mea! Acum nu-mi încap în piele, nu mă mai împac cu mine însămi, nu mă mir că cei din jur nu mă suportă, şi totuşi ei se comportă de parcă pământul acesta ar fi tot numai al lor, nu mai am loc nicăieri, poate pe ape...

Ideea de a pleca, îi încolţi în minte, precum un mugure primăvăratic. Şirul cugetărilor continuă cu un fapt petrecut în urmă cu mulţi ani, un salt simplu şi se găsi răsturnat în curtea casei la bunici. Din patul de lemn confecţionat de bunicul lui tocmai pentru el, pe care bunică-sa l-a ticsit cu paie şi pe deasupta a tolănit un lipideu mare, aspru, alb cu dungi mari vărgate, sări ca ars la auzul vorbelor din curte;

-Hai şi tu Ioane cu noi în deal, auzi a îngheţat Tonea astă- noapte.

Prin geamul mic şi curat ca oglinda, îl văzui pe bunicul holbat şi stupefiat la auzul veştii despre moartea fulgerătoare a vecinului nostru. Alb ca varul intră în casă, îşi luă pe el bituşa şi porni spre deal alături de săteni. Şi eu hopa pe urmele lor, nu-mi dădeam de rând să-mi trag ţoalele pe mine. În câteva clipe ieşii pe uşă val-vârtej şi tundeo prin grădină drept spre deal. Un şir răzleţ de oameni urcau dealul!

- Ciudat! Îmi zic? Ce interesant este acest şir indian de oameni prin zăpadă, nu mi-am imaginat niciodată că ar putea arăta astfel, parcă poartă cu ei o speranţă de viaţă. Dar nu, omul era mort şi îngheţat bocnă. Ajunsei şi eu la locul decesului omului despre care credem mereu că are două vieţi. Părea aşa de tânăr! În general se ţinea bine, o alură de tinereţe îl urmărea neîncetat. Îl observam uneori prin grădină, nu l-am vazut niciodată muncind sau trebăluind pe lângă casă. Dar ce căuta în varful dealului în miezul iernii şi în miezul nopţii? Parcă dormea! Capul îi atârna în aer, ca şi cum ar fi îngheţat pe picioare.  Nu era cârcit, ceea ce m-a facut sa inteleg că nu murise de frig !

Trist, si azi îmi amintesc faţa lui tânără cu trăsături fine. De nenumărate ori i-am cântat cu soborul de la biserică ... şi aşează sufletul lui în loc cu verdeaţă şi lumină, unde nu-s lacrimi, tristete si durere..

-----------------------------------------

Nota

Povestirea este inspirata din copilaria mea. Eroul principal, un adult de 40 ani, Strainul, nu se regastete nicaieri in propria copilarie! Fiecare fiinta pe care a cunoscut-o i-a luat ceva. I-au ramas doar amintirile...