Oscar este numele motanului fiicei mele, Adelina.
Asta-vara dupa plecarea ei la studii in Danemarca, Oscar
nu a mai vrut sa manance. Era trist, mai mereu abatut
si mieuna a saracie, a moarte, parca prevestea o
tragedie. Mi-a atras atentia, iar in minte imi
ramasesera cuvintele fiicei mele care la plecare imi
aruncase din varful limii cateva vorbulite, cum ca spera
sa il gaseasca in viata la intoarcere. Gandul ca Oscar
se prapadeste a inceput sa ma obsedeze, astfel ca am
impartit putinii mei banuti de papa, cu motanul, caruia
am inceput sa ii cumpar din aia, cum ii spune ... cu
rata. Asa incet, incet, motanelul a inceput sa manance,
sa fie atent la mine, dar mai interesant a fost faptul
ca a inceput sa ma imite. Dormea pe spate lungit drept
ca un om, pe dunga cu labuta sub cap, uneori cand se
culca isi tragea patura peste el, se baga sub patura si
numai caputul si-l tinea la vedere. Vazand asta, am
tocmit cateva cuvintele cu care sa ii amintesc sa se
spele ,, noliti'' l-am invatat sa inteleaga ca are ,,
noliti urechile'' pe care trebuie sa le spele, cu care
ma aude, ca are ,, noliti ochisorii'' pe care iar
trebuie sa ii spele si cu care trebuie sa ma vada bine,
ca are si ,, noliti labutele'', dar mai ales ca are ,,
noliti codita''. Incercati, va asigur ca nu ati mai
vazut o astfel de piesa de teatru! O sa radeti pe
saturate spre marea satisfactie a motanelului care va
remarca ca il intelegeti si pe el. Am uitat sa va spun
inca o minune, Oscar imi da de inteles ca, a inteles ce
vorbisem cu el, inchizand ochisorii intermitent, asa ca
becurile de stop si nu se oprea pana nu se asigura ca
eu am inteles bine, ce el a inteles...
http://boilbilly.deviantart.com/art/Wind-brown-and-hazel-172039710
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu